Dinu Lipatti la intersecția influențelor moderne
Dinu Lipatti își exersează scriitura pentru instrumentele de suflat într-o serie de partituri, inegale ca dimensiuni și ca valoare, dar sugestive pentru stilistica imprimată de maeștrii cu care lucrase: Mihail Jora, respectiv Nadia Boulanger. Vorbim de o anume „atmosferă” sonoră la care Lipatti este sensibil și care i se transmite și prin intermediul unor colegi, deveniți prieteni, de la clasa maestrei sale: Igor Markevitch, autorul Serenadei pentru vioară, clarinet și fagot (1931) și, mai ales, Jean Françaix, extrem de receptiv la caracteristicile timbrale ale instrumentelor de suflat (Cvartetul pentru flaut, oboi, clarinet și fagot, 1933, Septetul pentru flaut, oboi, fagot, două viori, violoncel și pian, 1933, Cvadruplul concert pentru flaut, oboi, clarinet, fagot și orchestră, 1935). Universul muzical inspirator pentru Lipatti s-a rotunjit desigur și în prezența unor compoziții enesciene, pentru că o lucrare de complexitatea Dixtuorului op.14 pentru instrumente de suflat scris în 1906 nu îi putea fi necunoscută lui Lipatti.
În contextul unei creații reduse numeric și a unui creator care era, înainte de orice, un pianist de geniu, cantitatea de partituri dedicate instrumentelor de suflat ne apare cât se poate de semnificativă. În perioada 1936-1949, Dinu Lipatti scrie Allegro pentru clarinet și fagot (1936), câteva pagini dintr-un Cvintet pentru suflători (1938), Introducere și Allegro pentru flaut (1939), Aubade pentru flaut, oboi, clarinet și fagot (1949), cărora li se adaugă aranjamente pentru trio (1943) și cvintet (1939) după Sonatele K.173, K.515, K.427, respectiv K.450, K.247, K.515, K.538, K.377, K.427 de Domenico Scarlatti. Sunt lucrări cu elemente de originalitate, sinteze între modalitățile de valorificare a folclorului românesc pe care le învățase la „școala” lui Mihail Jora și, pe de altă parte, noile căi care i se deschid odată cu sincronizarea ideilor sale componistice cu cele ale marilor compozitori moderni, precum Béla Bartòk sau Igor Stravinski.
Introducere și Allegro pentru flaut solo
(Paris, 11 iunie 1939) – B. 21
Chiar dacă apariția lucrărilor pentru instrumente de suflat reprezintă un rezultat exclusiv al influenței școlii franceze, Dinu Lipatti rămâne atașat de spiritualitatea țării sale natale și de ethosul școlii românești de compoziție, așa cum îl descoperise în timpul studiilor sale cu Mihail Jora. Primind invitația de a scrie într-un timp scurt o piesă pentru flaut solo (pe manuscris a precizat că este vorba despre „commande rapide”), Lipatti dedică această partitură lui Roger Cortet, unul dintre cei mai talentați flautiști francezi ai momentului, absolvent al Conservatorului Superior din Paris în 1931 și devenit ulterior, între anii 1942-1953, profesor la aceeași instituție.
Partitura Introducerii și Allegro-ului pentru flaut solo ia naștere într-o perioadă fertilă componistic pentru Lipatti. Își exersase deja scriitura pentru instrumente de suflat în Cvintetul din 1938, rămas neterminat; totodată, principalele orientări din componistica sa se răsfrâng în creațiile acestei perioade (Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră de coarde, 1938, Suita pentru două piane, 1938, Nocturna franceză în fa diez minor, 1939, Concertul pentru orgă și pian, 1939), în care inspirația folclorică românească se întâlnește cu rafinamentul coloristic francez și pregnanța ritmică a lui Stravinski.
Muzica lui Lipatti derivă direct din lumea satului românesc (pe care nu o dată o imortalizase prin intermediul artei fotografice, de care era pasionat). O introducere amplă, care întrece în dimensiuni Allegro-ul ce urmează, se derulează într-un tempo doinit, rubato, iar flautul preia un rol care, prin expresivitatea indusă, amintește de fluierul unui păstor. Frazele ornamentate sunt încadrate într-un ritm flexibil și într-o formă liberă, ce dă impresia unei improvizații.
Tema Allegro-ului este extrasă din ritualul de nuntă din zona Vrancei, culeasă de Henri Brauner în 1934 și recepționată de Lipatti, probabil, prin intermediul etnomuzicologului și prietenului său, Constantin Brăiloiu. Citată la începutul secțiunii, tema suferă modificări prin variaționarea elementelor melodice și ritmice, fiind readusă periodic, inclusiv în finalul lucrării, transformată și diminuată.
Allegro pentru clarinet și fagot
(23 decembrie 1936) – B. 7
Pare curios faptul că Dinu Lipatti, cel care își petrecea câteva ore zilnic la masa de scris pentru a concepe epistole adresate profesorilor și prietenilor săi, nu amintește în corespondența sa despre acest Allegro pentru clarinet și fagot, compus în perioada studiilor sale cu Nadia Boulanger, la Paris. Să fi fost un exercițiu solicitat la clasă de celebra profesoară?! Să fi fost un moment de destindere, între alte activități componistice, care îl solicitau în cel mai mare grad? Să nu uităm că 1936 este anul în care Lipatti scrie cea mai cunoscută lucrare a sa, Concertino-ul în stil clasic pentru pian și orchestră de coarde, dar și Fantezia pentru vioară, violoncel și pian și Toccata pentru orchestră de cameră, rămasă neterminată.
Această piesă de mici dimensiuni, concepută de compozitorul în vârstă de 19 ani, demonstrează un nivel înalt de cunoștințe teoretice, deja sintetizate într-un meșteșug componistic ce se îndepărtează de sistemele tradiționale (tonal, modal). Lipatti folosește totalul cromatic, împărțit în motive sonore, având ca punct comun gravitarea în jurul notei Do.
Aubade pentru flaut, oboi, clarinet și fagot
(Montana, 21 aprilie 1949) – B. 44
Această ultimă lucrare finită a lui Lipatti are deja complexitatea unei maturități componistice și grija pentru detaliu pe care muzicianul, nevoit să-și anuleze activitatea pianistică din cauza agravării stării sale de sănătate, are acum timp să i-o acorde.
Elementele devenirii sale componistice sub influența școlii lui Mihai Jora sunt prezente și aici, sub forma unei sinteze superioare între direcția europeană (limbajul lui Bartók, Stravinski și o exacerbare a cromatismului, provenită din post-romantismul german) și cea românească (prin utilizarea anumitor elemente de folclor). Acest cvartet „ni se revelează poate ca lucrarea cea mai reprezentativă a lui Dinu Lipatti, primele două părți îndeosebi fiind o expresie evidentă a maturității artistului și a drumului ales, adânc ancorat în folclorul românesc.”, afirmă biograful lui Lipatti, Grigore Bărgăuanu, autorul unei analize detaliate a partiturii.
La Moubra, Montana, 27 aprilie 1949
„Mult iubite Paul, Te-ai născut cu două săptămâni prea devreme! Cel puțin așa mi-a zis azi-dimineață copistul acestei partituri (alias Bipatte [n.a. joc de cuvinte, pornind de la numele muzicianului, combinat cu bi-patte, două lăbuțe]), când, panicat la gândul că se apropie aniversarea dumitale, i-am cerut să livreze toată comanda. Cum copistul ăsta idiot nu este capabil să–și termine mâzgăliturile înainte de 15 mai, – și cum nu voiam pentru nimic în lume să ratez ziua dumitale de naștere – îmi permit să–ți trimit doar jumătate din această Aubade, rezervându-mi datoria de a-ți expedia ultimele două mișcări imediat ce copistul-țestoasă va fi terminat de înnegrit hârtia. Am compus pentru dumneata glumița asta în trei săptămâni și fără să mă fi atins de pian, pentru că cele patru mișcări au fost scrise stând în pat. Scopul acestei Aubade era să te trezească pe 28 aprilie dimineața, executată fiind sub ferestrele dumitale de patru «holz-schwyzerli». Dar din moment ce soarta a hotărât altfel, poate că e mai bine așa, căci dacă «deșteptătorul» ăsta sui generis te-ar fi impresionat într-un mod dezagreabil, cei patru băieți «bläser» ar fi primit cu siguranță recompensa destinată compozitorului, adică: o găleată cu apă drept în cap! Și acum nu-mi rămâne decât să–ți transmit, din partea noastră, a amândurora, cele mai calde urări de sănătate, fericire și prosperitate, precum și via noastră recunoștință și prietenia noastră statornică; iar pentru Maja gândurile noastre pline de afecțiune.
Al dumitale, Dinu”
(Scrisoare adresată lui Paul Sacher, din vol. II Scrisori, traducerea Ileana Țăroi, Editura Grafoart, 2017).
Dirijorul Paul Sacher, născut pe 28 aprilie 1906, prieten, colaborator și promotor al lui Dinu Lipatti, a fost adesea destinatarul unor scrisori din care transpare legendarul umor al pianistului-compozitor. Am reprodus integral epistola din care reiese motivul scrierii piesei Aubade.
Având perspectiva „scrisorii-muzicale” din 4 septembrie 1947, când Dinu Lipatti a tradus muzical cifrele numărului său de cont bancar, pe care Sacher i-l solicitase, pe parcursul unui lied scurt (vezi Dinu Lipatti. Scrisori. Vol. II, Editura Grafoart, 2017, p.302-306) și totodată binecunoscuta înclinație către glumă a compozitorului, este legitimă întrebarea asupra existenței unei „dedicații” inserate în textul muzical, prin interpretarea sonoră a literelor din numele dedicatarului care permit o asemenea „citire”: (S)A – la (bemol), C – do, H – si, E – mi. Într-adevăr, traseul parcurs de compozitor în prima parte, intitulată Prélude, pare a fi „jalonat” cu așezări pe aceste sunete (naturale sau alterate), într-o țesătură complexă și cromatizată, pendulând permanent între stări tensionate și luminozitatea pe care o dă simplitatea scriiturii, sentimentul echilibrului tonal și înclinația către diatonism.
Partea I, Prélude (Lento), se deschide cu o melopee a flautului, expusă într-un stil rapsodic, într-o alternanță între tempo-ul Lento și Vivo, ce creează senzația unui tempo rubato. În desenul flautului nu este deloc dificil să descoperim fluierul străvechi cu ornamentația sa specifică. Ca într-un dans popular, instrumentele evoluează apoi preponderent în perechi (flaut-clarinet, oboi-fagot), iar revenirea temei inițiale, la fagot, pare a sugera timbrul buciumului ce completează sunetul de fluier din debutul piesei.
Partea a II-a, Danse (Allegretto grazioso), se derulează într-un ritm sincopat și rapid, cu un umor fin și proaspăt, autentic. Instrumentele continuă să evolueze în perechi, la fel ca și dansatorii din modelul ritmico-melodic pe care Lipatti îl adoptă aici: dansul popular Breaza ca la Bran (3+3+2+2+2), cules de Ghizela Sulițeanu (Muzica dansurilor populare din Muscel Argeș) din comuna Bughea de Sus, Argeș.
Atmosfera se liniștește în partea a III-a, Nocturne (Andante espressivo), în care un acompaniament monoritmic, intonat de trei din cele patru instrumente, însoțește – în debutul secțiunii – melodia intonată de oboi. Vocile își schimbă rolurile, frânturi de melodii completează temele, în cadrul unei scriituri aerate, limpezi, respectând proporțiile Secțiunii de aur (principiul structural conducător în lucrările lui Bartok, apreciate de Lipatti).
Soarele dimineții pare să își facă apariția odată cu ultima secțiune a acestei Aubade, Scherzo, ce debutează într-o desfășurare diatonică, al cărui desen melodic muzicologul Monika Jäger (cercetător a lui Dinu Lipatti) îl apropie de cel al piesei Étincelles (Scântei), Morceau characteristique op. 36, Nr. 6 (1885) de Moritz Moszkowski (1854-1925), unul dintre bisurile preferate ale pianistului Vladimir Horowitz. Secțiunea mediană (Un poco piu tranquilo), cu o expresie de coral, aduce zorii, ca o încununare a întregii lucrări și un triumf al luminii. Îl regăsim pe acel Lipatti care, în ciuda problemelor grave de sănătate, continua să îi încurajeze pe cei din jur, îngrijorați, pe bună dreptate, de deteriorarea stării sale. Traducerea ideatică le va aparține, însă, interpreților muzicii sale. Piesa se încheie cu un acord de septimă mică, eliptic de cvintă, a cărui prezență la final poate fi interpretată ca o invitație la o rezolvare ulterioară, o întrebare care încă își mai caută un răspuns.
Prima audiție a acestui cvartet de suflători a avut loc pe 5 martie 1951, în Londra, la trei luni după moartea compozitorului. Interpreții ce au realizat prima audiție sunt: Gareth Morris – flaut, Sidney Sutcliffe – oboi, Frederick Thurston – clarinet și Cecil James – fagot.
Muzica sec. XX
Programul cu muzică de secol XX de lunea trecută din cadrul stagiunii Mysore de la Kingsway Hall a cuprins prima audiție a unei Aubade pentru flaut, oboi, clarinet și fagot de Dinu Lipatti, pianistul român stins din viață anul trecut, în decembrie, la doar 33 de ani. Pe rând mușcătoare, plină de umor și elegantă, având parfumul muzicii lui Bartok, dovedește abilitatea compozitorului de a mânui timbrurile și de a evita, de cele mai multe ori, monotonia la care o astfel de combinație de instrumente poate da naștere. Gareth Morris, Sidney Sutcliffe, Frederick Thurston și Cecil James au navigat cu ușurință mările de complexitate cromatică și ritmică ale acestei piese (este vorba de un concert din seria organizată de Societatatea Philharmonia la Kingsway din Londra, cunoscută drept ”Concertele Mysore”, probabil după numele președintelui de atunci al societății, Maharajahul Regatului Mysore).
(fragment din cronica publicată în ziarul
The Times, London, 8 martie 1951)
Cvintet de suflători (neterminat)
(Paris, 18 septembrie 1938) – B. 17
Anterior compunerii Introducerii și Allegro-ului pentru flaut solo, Dinu Lipatti schițează începutul unui Cvintet pe care îl dedică aceluiași apreciat flautist francez Roger Cortet, membru al ansamblului Quintette à Vent de Paris (fondat în 1928 de către Roger Cortet). Membrii cvintetului erau: oboistul Louis Gromer, clarinetistul André Vacellier, cornistul René Reumont și fagotistul Gabriel Grandmaison.
Pianistul Dinu Lipatti era deja un nume important la Paris, iar activitatea sa de interpret devenea din ce în ce mai intensă. Poate că acesta este motivul pentru care nu reușește să continue acest Cvintet, frugal schițat, cu o secțiune introductivă Grave, integrală, un Andante grazioso redus la un prim acord și începutul unui Allegro final. Paginile au, pentru moment doar valoare documentară și reprezintă o provocare pentru compozitorii contemporani de a rezolva dilema muzicală rămasă în partitură.
Șase Sonate după Scarlatti pentru flaut, oboi, clarinet și fagot B. 24
(Paris, Martie 1939) – B. 24
Trei Sonate după Scarlatti pentru oboi, clarinet și fagot
(Noiembrie 1943 ) – B. 34
În ceea ce privește aranjamentele după sonatele lui Domenico Scarlatti, Lipatti reface traseul compozitorilor baroci care (așa cum se întâmpla în cazul lui Bach, de pildă) considerau transcrierea unor lucrări ale confraților un demers de învățare, de conștientizare profundă a elementelor de discurs și de stil și totodată, prin translatarea lor timbrală, un mod de a descoperi specificul fiecărui instrument asupra căruia li se îndrepta atenția.
Sonatele lui Domenico Scarlatti au fost o permanență în repertoriul pianistului, încurajat poate și de remarca lui Edwin Fischer care îi spusese în martie 1935 că tehnica lui se potrivește foarte bine lucrărilor compozitorului italian. Obișnuia să cânte un calup de 3 Sonate scarlattiene în programul de recital anunțat sau la bis, iar cercetătorul canadian Mark Ainley a descoperit, printre înregistrările realizate de Lipatti într-un studio privat, tot o serie de 3 Sonate care, după ce au trecut printr-un proces de „restaurare”, au fost oferite publicului în format digital în anul 2018. În perioada 1946 – 1949 aceste ultime trei Sonate – în Sol major, în re minor și în Si bemol major – au apărut și pe afișele recitalurilor sale. Un alt fir ce duce la Scarlatti îl găsim în Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră mică și anume o parte a treia concepută în „spiritul scriiturii clasice a unui Vivaldi și mai ales a unui Scarlatti” (Dinu Lipatti, în Comunicările Orchestrei de Cameră de la Basel, 27 aprilie 1945).
Este lesne să ne închipuim că exercițiul pe care îl face Lipatti, transcriind Sonatele K.173, K.515, K.427 pentru Trio de ancii, respectiv K.450, K.247, K.515, K.538, K.377, K.427 pentru Cvintet de suflători are multiple semnificații: înțelegerea deplină a intenției componistice, prin descompunerea planurilor sonore, o demonstrație de „timbralizare” a pianului (clavecinului) prin colorarea diferită a vocilor, o foarte utilă exersare a calităților sale de orchestrator și de însușire a particularităților instrumentelor de suflat (demers continuat într-un aranjament pentru orchestră simfonică, de asemenea după Scarlatti).
Dacă Trio-ul realizat în noiembrie 1943 a fost dedicat ansamblului Trio d’anches de Bruxelles, cele șase Sonate aranjate pentru cvintet de suflători, ce au luat naștere în anii 1938-9, au fost incluse în programul singurului concert pe care Dinu Lipatti l-a susținut în calitate de dirijor. Evenimentul (un concert fără public, transmis în direct la radio) a avut loc în studioul Radiodifuziunii Române, pe 16 aprilie 1940, dată la care este consemnată prima audiție a acestor lucrări. În vara aceluiași an erau prezentate la Paris.
Monica Isăcescu
București, septembrie 2020
